Proiectul Rosia Montana

Povestea din Rosia Montana
   Eu cred ca, motivul pentru care a trebuit sa vizionam acest videoclip este pentru a cunoaste mai bine proiectul din Rosia Montana si pentru a ne spune opinia in legatura cu acesta.
   Dupa parerea mea, proiectul Rosia Montana are o parte buna, fiindca ar putea dezvolta economia tarii, prin crearea unor numeroase locuri de munca din multe domenii de activitate, si ar fi un adevarat motor pentru piata muncii din Romania, dar si o parte proasta, distrugand un patrimoniu istoric unic si existand unele riscuri precum: luarea in posesie a aurului de tarile straine sau ocuparea locurilor de munca de catre straini.
   In concluzie, pentru a se lua o decizie corecta si buna in legatura cu proiectul Rosia Montana trebuie luate in consideratie parerile majoritatii romanilor si crearea unor planuri de rezerva, indiferent de hotararea luata.

Franţa napoleoniană

"Scoala este viata."(Comenius)

Nu cunosc foarte bine problema, dar din cele auzite, am fost dezamagita. Odata ce alegem sa venim la aceasta scoala, trebuie sa-i respectam regulile sau macar sa incercam sa o facem.
Faptul ca un elev din scoala nu numai ca nu era imbracat in uniforma, ci avea un tricou cu imagini indecente, a provocat o mai mare severitate in privinta regulilor din scoala, primind o pedeapsa aspra.

Joseph Murphy, Puterea extraordinară a subconştientului tău.

Cartea „Puterea extraordinară a subconştientului tău“ îşi propune să explice modul în care omul trebuie să gândească, precum şi imaginile benefice ce trebuiesc cultivate cu perseverenţă în minte, pentru a crea şi transforma propriul său destin.
Sunt prezentate aici tehnici adecvate care permit fiinţei umane să se branşeze la puterea colosală a subconştientului ei, oferindu-i şansa să obţină tot ceea ce doreşte.

Cuprinsul cărţii „Puterea extraordinară a subconştientului tău“:

INTRODUCERE

Cum poate această carte să producă adevărate miracole în fiinţa dumneavoastră

În noi se ascunde un adevărat tezaur

Modalitatea de manifestare şi acţiune a mentalului fiinţei umane

Puterea miraculoasă a subconştientului

Vindecări miraculoase în antichitate

Vindecări cu ajutorul sugestiei în epoca modernă

Tehnici practice folosite pentru vindecarea diferitelor afecţiuni

Subconştientul tinde către viaţă

Unele mici secrete pentru a obţine rezultate sigure

Cum se poate obţine prosperitatea în viaţă cu ajutorul puterii subconştientului vostru

Aveţi dreptul să vă bucuraţi de prosperitate

Pentru dobândirea succesului, subconştientul vă este cel mai bun aliat

Subconştientul în slujba ştiinţei

Subconştientul şi miracolele somnului

Manifestarea puterii subconştientului în rezolvarea problemelor de cuplu

Cum să devenim mai fericiţi

Subconştientul şi relaţiile umane armonioase

Arta de a fi iertător şi bun cu cei din jur

Înlăturarea blocajelor mentale cu ajutorul subconştientului

Folosiţi subconştientul pentru a înlătura teama

Tinereţe fără bătrâneţe

Alexandre Dumas, Laleaua neagra.

     In “Laleaua neagra” se prezinta o lume guvernata de suprematia adevarului, bunatate dezinteresata, onoare. O lume in care fraza “A dispretui florile inseamna a-l jigni pe Dumnezeu” nu suna aiurea, ciudat sau inadecvat. Aici totul miroase a flori, crimele nu sunt patate cu sange, moartea este vazuta la nivel moral – ori ca o pedeapsa, ori ca o experienta din care se trag invataminte, iubirea neimplinita nu doare, ci creste, faptele rele apar doar pentru a pune in valoare binele si puterea acestuia, iar lalelele rasar - cum s-ar spune - de unde nu te astepti.

Acesta este alt aspect grozav al cartii: folosirea elementului-surpriza. Situatia nu se rastoarna total neasteptat si totusi in mod sigur nu poate fi vorba despre un roman in care “nu se intampla nimic”. Doar ca actiunea evolueaza in asa fel incat poti prevedea incotro se indreapta si cine e, de fapt, omul acela misterios sau ce va pati Cornelius la Harlem, fara insa a avea senzatia ca iti este insultata inteligenta. Pur si simplu te prinde si abia astepti sa vezi ce se mai intampla, simtindu-te oarecum mandru ca ai intuit corect.

In primul capitol, intitulat in mod ironic "Un popor recunoascator" se prezinta intriga romanului, de unde pleaca toate problemele personajelor romanului. Corneille de Witt era inspector al digurilor din Pulten, fost primar al orasului sau natal, Dordrecht, si deputat in parlamentul statelor olandeze, la varsta de 49 de ani este arestat si judecat pentru simplu fapt ca era impotriva intronarii ca si stathuder a printului Wilhelm de Orania. Ioan de Witt fratele lui Corneille, ii fusese preceptor lui acest Wilhelm, si ii repise prin edictul sau speranta de a deveni vreodata stathuder al Olandei.

Poporul, care dorea un stathuder, devine foarte furios pe aceasta decizie si implicit si pe fratii de Witt, care sunt pedepsiti prin propria moarte. Desi ei dorisera doar libertatea Olandei, poporul nu e recunoscator pentru acest lucru. Wilhelm ajuta putin la asasinarea celor doi frati prin blocarea portilor de iesire din oras.

Povestea celor doi frati se termina foarte brusc, dar are puternice repercursiuni in destunul personajelor romanului. Corneille pastrase corespondenta lui cu regele Frantei, ceea ce reprezenta adevarate probe incriminatorii in fata poporului. Aceasta corespondenta o incredintase finului sau, Cornelius van Baerle, ascunzandu-i totusi adevarata insemnatate a ei.

Cine era acest Cornelilus? Era un tanar de 28 de ani care renuntase la cariera de medic in favoarea cultivarii lalelelor. Pasiune care il face sa descopere cinci specii de noi lalele si chiar atat de ravnita "Lalea Neagra". Vecinul sau, Isaac Boxtel, uraste faptul ca ii mergea atat de bine si ca era atat de fericit. Cand afla ca vecinul sau e pe cale de a descoperi secretul lalelei negre inaintea lui, care la randul lui era cultivator de lalele, face tot posibilul sa puna mana pe pretioasa lalea, apeland la multe metode nu chiar cinstite.

Il spioneaza, astfel incat afla de existenta si pastrarea corespondentei incriminatoare. Il denunta si astfel, tanarul Cornelius este inchis pentru complicitate. In inchisoare o cunoste pe fiica temnicierului, o fata foarte frumoasa si cu o inima buna, sper deosebire de tatal ei. Ea incercase sa-i scape si pe cei doi frati, dar din pacate nu fusese deajuns evadarea lor din inchisoare.

Cornelius ramane impresionat de bunatatea fetei. Este judecat si condamnat la moarte. Inainte de a pleca la executie el are o discutie cu Roza, careia ii daruieste cei trei muguri de lalea neagra neagra pe care ii realizase si a carei valoare era foarte mare. Ii cere doar ca banii pe care i va castiga ajutorul acelor lalele negre sa-i foloseasca ca zestre si sa se casatoreasca cu un tanar respectabil de 26-28 de ani.

Cornelius este gratiat in ultimul moment de catre Wilhelm de Orania, insa nu definitiv, ci doar de pedeapsa cu moartea. Primeste in schimb pedeapsa inchisorii pe viata. Il muta la o alta inchisoare. Acolo el este lipsit si de frumoasa Roza si de pasiunea lui si anume lalelele. Doi porumbei isi aveau culcusul chiar langa fereastra celulei lui. Astfel ii vine ideea de a scrie un biletel doicii lui in care ii adresa cateva cuvinte si Rozei. Biletelul ajunge la destinatie printr-un noroc incredibil, iar tanarului Cornelius ii este dat sa o reintalneasca pe frumoasa Roza.

Aceasta aflase cu ajutorul biletelului lui de locul in care se afla Cornelius si ii ceruse lui Wilhelm de Orania mutarea slujbei tatalui ei la acea inchisoare. Odata instalata acolo ea incepe sa se intalneasca pe ascuns cu detinutul nostru si impreuna pun la cale un plan, acela de a cultiva laleaua negra si de a revendica premiul. Din cei trei muguri, unul il cultiva Cornelius in propria-si celula, al doilea urmeaza sa-l ingrijeasca Roza in gradina inchisorii, iar al treilea este pastrat pentru orice eventualitate in camera Rozei.

Mugurul pastrat de catre detinut in celula este distrus de catre tatal Rozei care il banuia pe Cornelius de complot, si se astepta ca acesta sa aiba ceva de ascuns. Al doilea mugur nu poate fii cultivat in gradina pentru ca Roza este urmarita de catre un personaj, si anume Boxel, care aflase si el de destinatia lui Cornelius, si venise in cautarea pretiosului bulb de lalea neagra.

Roza isi cultiva insa laleaua in propria-si camera si o ingrijeste. La un moment dat are o disputa cu Cornelius pe care era geloasa dotorita pasiunii lui pentru acea fermecatoare lalea neagra.

Iata paragraful care descrie foarte bine gelozia fetei pe Lalea:

"- Dar despre ce fata e vorba, Roza?...

- De frumoasa cea neagra, cu talie mladioasa si picioare fine, cu infatisare nobila."

Fata invata sa citeasca cu ajutorul tanarului, lucru care ii va fii de un adevarat folos mai tarziu.

In noaptea cand laleaua se hotareste sa infloreasca, aceata este furata de catre Boxtel. Fata insa nu se lasa si pleaca pe urmele lor, dand in cele din urma de ei. Mai ramane o singura problema. Faptul ca el avea laleaua si nu ea. Era cuvantul ei impotriva cuvantului lui, el, cultivator de lalele si ea o biata fiica de temnicier.

Al treilea mugur ajuta foarte mult la indreptarea lucrurilor, nu neaparat acest mugur, cat hartia cu care era invelit. Ea era dovada nevinovatiei lui Cornelius van Baerle, dar si a apartenentei lalelei. Desi Boxel are mari sperante, acestea ii sunt puternic zdruncinate atunci cand printul Wilhelm ii inmaneaza premiul Rozei si ii ofera libertatea nevinovatului Cornelius.

Cei doi se casatoresc si fac doi copii, Roza si Cornelius. Traiesc fericiti impreuna cultivand lalelele.

Romanul se incheie cu frumosul pasaj: "Ai suferit uneori destul pentru a avea dreptul sa nu spui niciodata: Sunt prea fericit."

Laleaua neagra nu reprezinta pur si simplu o floare, ci un ideal. Romanul ia nastere in jurul implinirii acestuia si invarte pe degete personaje menite sa ajute sau sa incurce, personaje al caror destin se schimba in preajma lui, totul mulat pe o societate cu legi si obiceiuri disparute in acesti 400 de ani, insa care prezinta interes tocmai prin faptul ca azi par de neconceput.

Mircea Eliade, Maitreyi.

     Venit in India pentru a afla cat mai multe despre aceasta tara si pentru a-si face o cariera, in Calcutta, tanarul englez Allan este angajat la o societate de canalizare a deltei. Mai intai desenator tehnic, apoi insarcinat sa supravegheze lucrarile la Tambuk si la Assam, in jungla se imbolnaveste de malarie si este spitalizat. Inginerul hindus Narendra Sen, cu studii stralucite la Edinburgh, il invita pe Allan sa locuiasca in casa lui, in timpul convalescentei. Pe langa ajutorul pe care i l-ar da tanarului englez faptul de a locui intr-o familie, Narendra Sen intentioneaza sa-l adopte ca fiu pe Allan, iar apoi sa se mute cu toata familia in Anglia, pentru ca in India incepuse revolutia. Dar Allan afla mult mai tarziu de la Maitreyi adevaratele intentii ale inginerului, dupa ce crezuse la inceput ca Sen voia sa-l insoare cu fiica lui.


Primele intalniri ale lui Allan cu Maitreyi, inainte de a se muta in casa lui Sen, sunt: in fata bibliotecii, cand Narendra Sen alege carti pentru Craciun, la spital, cand este vizitat de inginer si de fiica lui si la cina la care il invita Sen impreuna cu ziaristul francez care pregateste o carte pentru India. La inceput Allan nu este impresionat de Maitreyi, dar la cina se simte tulburat de ea, cand ii sesizeaza taina fapturii si ii aude rasul de femeie si de copil in acelasi timp.


Cand se muta in casa lui Sen, Allan recepteaza realitatea ca un european si crede in complotul familiei Sen care ii incurajeaza apropierea de Maitreyi. Cu floarea rosie pe care i-o ofera tanarului, Maitreyi declanseaza involuntar jocul seductiei. Seductia continua cu jocul cartilor, in biblioteca, jocul privirilor, al mainilor, al atingerilor. Misterul eroinei este infinit, iar imposibila clarificare pe calea luciditatii si autoanalizei care il caracterizeaza ii intretine lui Allan interesul pentru ea.


Diferenta dintre cele doua mentalitati, orientala si occidentala, este pusa in evidenta de conceptia despre iubire a celor doi tineri, exponenti ai acestor mentalitati. Maitreyi a avut alte trei iubiri, inaintea lui Allan, toate de ordin spiritual: iubise copacul sapte frunze, pe guru Robi Takkur si are amintirea baiatului de la templu. In schimb, iubirile lui Allan fusesera doar trupesti, fara spiritualitate („nu dragoste, ci murdarie").
Desi cu luciditate si cu spirit de analiza, Allan se lasa prins in mrejele jocurilor Maitreyiei, traversand

toate etapele iubirii: inceputul ("eu n-o iubesc", „ma turbura, ma fascineaza, dar nu sunt indragostit de ea"), instalarea („ma amuz doar"), cresterea („nici o femeie nu m-a tulburat atat"), apoteoza („suferinta mea", „vrajit si indragostit"). Allan parcurge drumul cunoasterii prin eros, avand-o ca initiatoare pe Maitreyi. El se muleaza dupa preferintele ei spirituale, este initiat si convertit, vrea chiar sa treaca la hinduism, crezand ca asa se va putea casatori cu Maitreyi.
Dupa ce i se daruieste noaptea lui Allan, pentru a dezlega pacatul de care se simtea vinovata, tanara va oficia logodna lor, la Lacuri, rostind catre cer si pamant legamantul dragostei. Legamantul si inelul cu cei doi serpi inlantuiti sunt dovada ca Maitreyi cunoaste farmecul iubirii mistice.


Din cauza surorii mai mici, Chabu, Narendra Sen afla de iubirea celor doi si rupe echilibrul cuplului, alungandu-l pe Allan. Abia acum el afla ca o casatorie cu Maitreyi era inacceptabila, deoarece ea apartinea celei mai nobile caste indiene, a brahmanilor, iar casatoria cu cineva din afara castei sale ar fi insemnat degradarea intregii familii.


Ruptura aduce supliciul, boala, martirajul in casa inginerului Sen: tatal orbeste, Chabu moare in urma unor crize de nebunie. Brutalizata de tata, Maitreyi ia asupra-si toata vina. in incercarea de a-l regasi pe Allan, sperand ca va fi alungata din casa, ea se da vanzatorului de fructe, dar sacrificiul este inutil. Ea il sacralizeaza pe Allan, numindu-l: soare, aer, floare, "zeu de aur si din pietre scumpe".


Allan se retrage in Himalaya pentru o dezintoxicare sentimentala, unde trairea in plan contemplativ ii permite

purificarea. Episodul iubirii pasagere cu Jenia Isaac ii confirma faptul ca traise alaturi de Maitreyi iubirea absoluta. Plecarea din India ii apare ca o izbavire.


Maitreyi va ramane pentru europeanul rational o eterna obsesie si enigma; framantarile lui Allan fac ca romanul sa aiba un final deschis.

Şcoala Normală "Vasile Lupu" Iaşi

Şcoala Normală „V. Lupu” este cel mai vechi aşezământ de instruire a învăţătorilor din ţara noastră.

Istoria şcolii începe încă din 1828, când la Trei Ierarhi se întemeiază două şcoli: una primară şi una normală de pregătire a învăţătorilor, care aveau să fie finanţate din averile lăsate de Vasile Lupu. Regulamentul Organic, legea fundamentală după care s-au condus Principatele după 1831, proclamă pentru prima dată învăţământul drept o sarcină a statului, iar şcoala o instituţie permanentă. Asta a făcut ca în 1832, prin înfiinţarea de noi şcoli publice în Moldova să fie totodată nevoie şi de învăţători. Aceştia trebuiau să fie instruiţi, iar după un curs de pregătire pedagogică a învăţătorilor, iniţiat de Gheorghe Asachi, s-a proiectat înfiinţarea unui Institut preparandal, prin includerea şcolii primare de la Trei Ierarhi.

Acest proiect, avizat şi corectat de domnitorul Grigore Al. Ghica a fost aprobat la 15 decembrie 1855.

De la întemeierea sa în 1855 Şcoala Normală „Vasile Lupu” era adăpostită în chiliile mănăstirii Trei Ierarhi. Spaţiul fiind neîncăpător pentru o şcoală cu internat şi cu şcoală de aplicaţie s-a pus problema mutării într-un local mult mai mare situat mai departe de oraş aşa cum este firesc pentru o şcoală de pregătire a educatorilor.

Ministerul Instrucţiei a numit în aceste condiţii o comisie formată din primarul Iaşului (L. Negruzzi), arhitectul Iaşului (Xenopol) şi directorul Şcolii Normale de atunci, Petre Cujbă pentru a analiza variantele de stabilire a unui nou locaş al şcoli.

Astfel în 1886 Ministerul Instrucţiunii a cumpărat Vila Pester împreună cu terenul de aproximativ 33,5 ha de la fostul ministru al Instrucţiei, V.A. Ureche.

Pe această aşezare se va construi până în 1891 noul local al Şcolii Normale, local în care şcoala îşi desfăşoară şi în prezent activitatea.

Întâmplarea făcea ca şi locul noii aşezări să aibă legătură tot cu voievodul Vasile Lupu, căci pe dealul Copoului, fostă moşie a acestuia, se află şi biserica Sfântul Atanasie din vii ctitorie din 1638 a lui Vasile Lupu.

Primul director a fost Anton Velini, doctor în filosofie, care le preda viitorilor dascăli şi pedagogia. Acesta a condus şcoala până în 1863, când a fost numit director Titu Maiorescu. Sub conducerea acestuia şcoala şi-a schimbat numele din Şcoală Preparandală în Şcoala Normală „V. Lupu”.

Despre activitatea lui Maiorescu stau mărturie cuvintele unui dintre cei mai importanţi elevi ai săi: Ion Creangă: „Titu Maiorescu este singurul care a înţeles rolul pe care îl joacă ştiinţa pedagogică întemeiată pe practică …”

După 1868, când Maiorescu a fost demis de ministrul V. Alessandrescu, fost coleg devenit adversar politic, la conducerea Şcolii Normale s-au mai perindat omul de Cultură Samson Bodnărescu, pedagogul Constantin Meissner, profesorii Petru Cujbă şi Petru Todicescu.

În 1886 Şcoala Normală îşi mută sediul în Copou. Întâmplarea face ca şi noul loc în care se va afla şcoala să aibă strânsă legătură cu voievodul Vasile Lupu, pe dealul Copoului, în apropiere de Biserica Sfântul Atanasie din vii, ctitorie din 1683 a lui Vasile Lupu.

PERSONALITĂŢI CULTURALE FOŞTI PROFESORI AI ȘCOLII NORMALE „VASILE LUPU”

Anton Velini – Pedagogie

Titu Maiorescu – Limba română și Pedagogie

Gheorghe Burada – Muzică vocală

Samson Bodnărescu – Pedagogie

Petre Cujbă – Istorie și Geografie

Grigore Petrovanu – Pedagogie

Calistrat Hogaș - Istorie

Ierod. Canon Arămescu Donici – Religie și chestiuni de morală

Dr. Gh. Iuliana – Igienă

Gheorghe Apostolescu – Agronomie și Științe fizico-naturale

Constantin Meissner – Pedagogie

Ioan V. Praja – Matematici

Grigore Buțureanu – Istoria

Dimitrie Chiaburu - Gimnastica

Gheorghe Ghibănescu – Limba română

Gavriil Musicescu – Muzică

Petru Bogdan - Științe naturale, Chimie

Timotei Popovici – Pedagog pentru limba germană

Atanasie Teodorini – Violină

Ioan Mitru – Istorie

Vasile A. Gheorghiță – Pictură, Lucru manual, Sculptură

Octav Băncilă – Caligrafie, Desen

Constantin N. Ionescu - Științe naturale

Ilie Burghelea – Gimnastică

Octav Botez – Limba română, Gramatica

Constantin Kirițescu – Limba română

Teodor Teodorescu – Muzică vocală

Vasile Todicescu – Pedagogie

Gheorghe Comicescu – Pedagogie

Mihai Barbu – Muzică

Ștefan Bârsănescu – Pedagogie

Constantin Baciu – Muzică

Constantin Arvinte - Muzică

http://www.scoalanormala-vasilelupu.ro/ 

http://www.facebook.com/pages/Scoala-Normala-Vasile-Lupu-Iasi/154604627920270

Antonio Vivaldi

         Antonio Vivaldi (Antonio Lucio),compozitor itlian (Venetia, 1678- Viena, 1741). Fiu al unui violonist legat de basilica San Marco din Venetia, el însusi violonist , a primit tonsura monahala la 15 ani si a fost hirotonisit preot la 25. Atins de o maladie cronica, despre care se presupunea ca era astm, cel pe care Venetia îl supranumea „Preotul rosu”, din cauza culorii parului sau, a stiut sa se faca exceptat de la îndatoririle ecleziastice începând din 1703 , iar din acel moment a putut sa se consacre compozitiei si învatamântului. Numit responsabil muzical la La Pieta (asezamânt rezervat orfanilor si copiilor ilegitimi ai orasului), în pofida unor întreruperi uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 si 1720), avea sa ramâna fidel acestei functii pâna în 1740.

 Totusi, a început sa calatoreasca din ce în ce mai mult ca virtuoz si compozitor (Roma în 1722 si 1724, unde a cântat în fata Papei; probabil Dresda si Darmstadt, cu siguranta Amsterdam, unde a fost publicata cea mai importanta parte a creatiei sale; Florenta, Praga, în sfârsit Viena, unde a murit, uitat si în mizerie). La La Pieta, avea sa formeze elevi, sa întretina o orchestra (repede devenita celebra în întreaga Europa) si sa compuna pentru concertele publice pe care asezamântul le oferea duminica.
Acestor ocupatii, deja solicitante pentru un om care se plângea fara încetare de sanatatea sa oscilanta, din 1713 li s-a adaugat o debordanta activitate de impresar si de compozitor de opere, domenii în care a capatat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalitati tenace, concretizate chiar într-un pamflet, redactat împotriva lui de Benedetto Marcello (II Teatro alla moda, 1720).
 Aceasta consacrare în toate genurile (pentru ca a fost fecund si în materie de muzica religioasa) avea sa confere compozitorului o glorie internationala incontestabil fara precedent în istoria muzicii. Toti turistii care treceau prin Venetia cautau sa-l asculte pe „Preotul rosu”, de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J.J. Quantz, epistolarul De Brosses si pâna la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Astfel, exista numeroase si pretioase marturii asupra a ceea ce reprezenta viata muzicala venetiana în prima jumatate a secolului al XVIII-lea si asupra efectului electrizant al interpretarii si creatiilor lui Vivaldi. Numeroase dintre partiturile lui publicate au fost, astfel, dedicate mai marilor acestei lumi: Ferdinand al III-lea al Toscanei (L’Estro armonico, 1711), contele Morzin (II Cimento dell’armonia e dell’invezione, 1724, culegere continând Anotimpurile ), Carol al VI-lea de Habsburg (La Creta, 1728). Culegeri tiparite si copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europa pâna în jurul anului 1750 si se stie ca, începând din 1720, Johann Sebastian Bach se pare ca a avut pentru aceste lucrari un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare numar dintre ele (cea mai cunoscuta si mai interesanta dintre aceste transcriptii fiind aceea a Concertului pentru patru viori op. 3 nr. 10 în Concertul pentru patru clavicine BWV 1065), asigurând astfel, fara sa fi intetionat, suravietuirea lucrarilor modelului sau.
Se pare ca de-a lungul întregii vieti Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de buna voie, chiar scandalos (dusmanii lui aveau cum sa raspândeasca bârfe, mai ales în legatura cu atractia lui afisata fata de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele fata de o mezzo soprana pe nume Anna Giro, fiica unui perucher fraqncez numit Giraud si pentru care a scris un mare numar de pagini vocale). Acest tipaj întretinut în Venetia în jurul sau explica oare eclipsa lui subita si moartea sa în mizerie, petrecuta în momentul în care a facut imprudenta sa plece din Italia, unde comentariile suscitaqte de persoana lui aveau rol de publicitate pentru muzica sa?
Importanta creatii lui instrumentale, simbolizata ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a stiut sa respinga structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurta (între opt si zece minute) a concertului cu solist în doar trei parti simetrice (repede – lent – repede). Solist el însusi Vivaldi practica cu mare naturalete aceasta forma concertanta, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de asi face aparitia. Spirit aventuros, auz exceptional, virtuoz curajos si improvizând cu placere, de asemenea dirijor (unul dintre primii din istorie), Vivaldi si-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinatii ritmice si armonice si a unor îmbinari imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim – plan personajelor noi, destinate asi face un loc în orchestra, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fara a uita oboiul si nici flautul, pe care le trateaza întotdeauna într-o manera foarte personala, si chiar alte instrumente înca mai marginale, camandolina sau orga. Din practicele de la San Marco, a mostenit atractia pentru a face sa dialogheze mai multe „coruri” de instrumente.
Aceste daruri de inventivitate si aspectele descriptive ale muzicii sale (numeroase pagini cu titluri precum Sticletele, Furtuna pe mare sau Anotimpurile) îl situeaza pe Vivaldi la originile concertului modern de „orchestratie”. Nimeni înaintea lui, într-adevar, nu se preocupase pâna la acest nivel de culoarea si specificitatea melodica a fiecarui instrument si, în consecinta, de dispunerea lor atât în disfasurarea lucrarii, cât si în spatiu, în momentul înterpretarii, de unde, de exemplu, efectele de „masca” sau de ecou, cu buna stiinta întroduse în lucrare (putin preocupat de aceste specificitati, negândindu-se decât la bogata neutralitate polifonica si neavând ca scop decât îmbogatirea armoniei, Bach comite în trasncriptiile sale nonsensul de a modifica instrumentatia). Înaintea romantismului, doar creatia lui Haydn avea sa mai contina intentii analoage. Or, în jurul anilor 1760, Haydn fusese muzicianul familiei Morzin, cu care Vivaldi se aflase în relatii strânse: de altfel, pare probabil ca tânarul muzician austriac sa fi studiat lucrarile venetianului, atunci când acesta din urma cazuse deja în uitare. Ceea ce este sigur este faptul ca Haydn a avut prilejul sa descopere Anotimpurile în biblioteca muzicala a printului Esterhazy.Aceasta preocupare constnta a lui Vivaldi de a conferi maximum de viata tuturor instrumentelor se traduce, în partile rapide, printr-o mare vivacitate a ritmurilor, care confera întreaga stralucire celor în jur de 800 de lucrari carora le putem identifica imediat autorul. Miscarile lente sunt de o intensitate a carei confirmare o gasim în productia religioasa a lui Vivaldi, în care se intercaleaza coruri agitate si lungi solouri vocale cu caracter uneori extatic.
S-a descoperit urma a mai mult de 90 de opere scrise de mâna lui Vivaldi (sau la care, dupa obiceiul timpului, a participat partial ). Aceste lucrari dramatice abordeaza toate climatele expresive, de la aventura profana la recitativul feeric, trecând prin povestea biblica, tratata într-un stil nobil ce putea sa rivalizeze cu acela al oratoriilor lui Handel. Juditha triumphans, de exemplu, poate fi privit fie ca opera, fie ca „oratoriu militar si sacru”, asa cum indica subtitlul manuscrisului datat 1716. Ca si muzica religioasa, opera vivaldiana trebuie explorata de acum înainte la fel de atent cum a fost muzica sa pur instrumentala.Admiratia exagerata a muzicienilor si publicului fata de Vivaldi, dupa 1945, pare de departe sa fi daunat ideii ca avem de-a face cu un creator de asemenea anvergura. Daca venetianul fusese practic uitat pâna la cercetarile lui Marc Pincherle (începute în 1913), ulterior s-a urmarit readucerea pe afis a întregii lui creatii. De asemenea, ar fi timpul ca de acum înainte sa se epureze si remodeleze – în mod special în favoarea creatiei vocale – un repertoriu instrumental de o abundenta inutila, în scopul de al reda pe Vivaldi în autenticitatea sa , în diversitatea si grandoarea lui în acelasi timp extatica si plina de buna dispozitie, panteista si hotarâtoare.
LUCRARI: Creatia lui Vivaldi este în curs de a fi publicata sistematic la Ricordi. În timpul vietii, compozitorul tiparise 40 de culegeri de sonate si de concerte, din care 13 numerotate. Opus 1: 12 sonate de camera pentru doua viori si bas continuu ( Venetia, 1705; Amsterdam, 1713; Paris, 1715 ). Opus 2: 12 sonate pentru vioara si bas continuu ( Venetia 1709; Amsterdam, 1710; Londra, 1720 ). Opus 3: L’Estro armonico, 12 concerte pentru una, doua, trei si patru viori ( Amsterdam, 1711 ). Opus 4: La Stravaganza, 12 concerte pentru vioara ( Amsterdam, 1713 – 1714 ). Opus 5: „urmare a opusului 2”: Patru sonate pentru vioara si bas continuu si Doua sonate pentru doua viori si bas continuu ( Amsterdam, cca 1716 ). Opus 6: Sase concerte pentru trei viori, viola si bas ( Amsterdam, 1716 ). Opus 7: 12 concerte pentru oboi si Zece concerte pentru vioara, cozi si bas continuu ( Amsterdam, 1717 ). Opus 8: Il Cimento dell’armonia e dell’invenzione („Întâlnirea armoniei si inspiratiei”), 12 concerte pentru vioara sau oboi, corzi si bas continuu ( dintre care cele patru Anotimpuri )(Amsterdam, 1724). Opus 9: La Cetra („ Lira”), 11 concerte pentru vioara si Concertul pentru doua viori ( nr. 7 ), corzi si bas continuu (Amsterdam, 1727 ). Opus 10: Sase concerte pentru flaut trasnversal, corzi si bas continuu ( Amsterdam, 1729 ). Opus 11: Cinci concerte pentru vioara si Un concert pentru oboi, corzi si bas continuu ( Amsterdam, 1729 ). Opus 12: Cinci concerte pentru vioara, corzi si bas continuu si Concertul pentru corzi (Concerto ripieno, nr. 3 ), fara solist. Opus 13: Il Pastor fido, Sase sonate pentru flaut ( cu cioc ), museta, viela, oboi sau vioara si bas continuu ( Paris, 1737); În sfârsit, o culegere fara numar, deseori considerata, dupa Pincherle, ca fiind „Opus 14”: Sase sonate pentru violoncel si clavecin (Paris, 1740). Acestui ansamblu, publicat în secolul al-XVIII-lea, i se adauga toate editiile realizate apoi dupa manuscrisele regasite. Dupa un recensamânt recent realizat de danezul Peter Ryom (catalog R. V. ), în 1977 erau cunoscute 768 lucrari sau fragmente autentice, carora li se adauga 68 atribuite. 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Antonio_Vivaldi

Ce îmi oferă comunicarea web?

• Reprezinta un mijloc de comunicare extrem de flexibil, ce are capacitatea de a modifica imediat continutul mesajului, putand reactiona imediat sub imboldul presiunii concurentiale;
• Prezinta avantajul ca poate „transporta” mesaje publicitare complexe, ce pot contine simultan text, imagine si sunet in proportia dorita (multimedia).